Franța (septembrie 2018) – ziua 8: Arles – Fos-sur-Mer – Martigues – Septèmes-les-Vallons

Ziua VIII – Duminică, 9 Septembrie: Arles – Fos-sur-Mer – Martigues – Septèmes-les-Vallons, 97km cu 438m dif. de nivel

A trecut deja o săptămână de când sunt pe drum, dar mi se pare mai mult de atât. Astăzi am întâlnire cu Marea Mediterană așa că la 9:30 sunt pe bicicletă.

Am văzut multe clădiri foarte frumoase până acum și nu aș putea zice care mi-a plăcut cel mai mult, dar pot să zic că următoarea clădire a fost cea mai urâtă din câte mi-au ieșit în cale. Evident, clădirea are legătură cu ”arta” contemporană și probabil se mândresc cu ea.

Dacă mi-a trebuit să fiu hater și să mă iau de minunea arhitecturală a orașului, iacătă karma lucrează și în scurt timp mă rătăcesc. Nu găsesc nicăieri pe unde să ies din oraș și să intru pista ViaRhona așa că începe o nouă bătălie Garmin vs Gogu Hărți în arta dezorientării. Traseul desenat de acasă mă duce pe N113 unde sigur nu e voie cu bicicleta așa că pun în acțiune hărțile lui Gogu care nu s-a trezit din beția de ieri și mă duce iar în boscheți. Până la urmă mă bag pe național pentru câteva sute de metri, dar am pierdut jumătate de oră aiurea.

După ce ies de pe național găsesc în scurt timp pista de biciclete și răsuflu ușurat. Trec pe lângă Pont Van Gogh care este replica podului mobil Langlois, celebru pentru apariția în mai multe picturi ale lui Vincent Van Gogh.

De aici încolo, nimic interesant. Parcurg 20km pe pista de biciclete care e plictisitoare ca de obicei, dar cel puțin e înnorat și nu mă arde soarele.

Părăsesc definitiv ViaRhona și o iau spre Fos-Sur-Mer pe un drum pustiu care la un momentdat devine atât de prost încât mă gândesc că o să se rupă ceva la bicicletă. Ajung pe malul unui canal navigabil unde multă lume e la iarbă verde și la pescuit, deși mi se pare un peisaj dezolant. Mai parcurg câteva sute de metri pe un drum național, iar după ce trec printr-o zonă industrială ajung în Fos-Sur-Mer.

Intru pe Aleea Pinilor de unde se vede Chateau de L’Hauture cocoțat pe un mic deal. Atâta m-am uitat după un loc de unde să pozez castelul fără a-mi fi blocată vederea, încât am trecut și nu s-a mai văzut deloc.

În sfârșit dau ochii cu Marea Mediterană pentru prima dată și mă duc pe plajă unde poposesc la o terasă. După ce stau câteva momente la masă, nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile – nu neaparat manele, dar pe acolo. Când vine chelnerița o întreb dacă vorbește românește, iar ea mirată mă întreabă dacă sunt român. Cum nu înțeleg nimic din meniul cu mâncare, cer chelneriței să mă lămurească, dacă tot vorbim aceeași limbă. Îmi spune că nu știe meniul pentru că e nouă așa că nu comand nimic de mâncare.

Plec mai departe pe malul mării pe un drum neasfaltat care mă gândesc că s-ar putea să se termine brusc și să trebuiască să mă întorc, dar până la urmă am dat și de asfalt. Înainte de Martigues trec pe sub un viaduct mare al autostrăzii.

În Martigues bâjbâiesc un pic pe niște străduțe ca să nimeresc în direcția bună, iar tocmai când să intru pe o stradă cu sens unic apar doi polițiști pe motociclete și unul îmi spune că-i interzis.

Autostrada pe sub care am trecut apare undeva în stânga mea, iar eu intru pe Ancienne Route de Marseille, un drum foarte frumos și liniștit, tot traficul fiind pe autostradă.

Ultimii 20km merg destul de greu și opresc de vreo două ori. Trec pe lângă o localitate micuță, cocoțată pe un deal destul de abrupt la baza căruia era un bike park cu pump track cum am vrea și noi în măreața capitală Baia Mare.

Nu prea mă așteptam la finalul ăsta de zi cu 16km urcare după 80km pedalați deja, iar ultimii 2km până la camping au fost cu pantă de maxim 12%. Exact ce trebuie ca peste noapte să nu auzi mașinile ce trec pe autostrada de lângă camping.

În Camping la Verdière am plătit 11.5 euro. Nu mi-a plăcut că era plin de case semipermanente și ceva oameni dubioși, dar n-a fost nici o problemă.

Va urma.